— Alexandra Crăciun

… către mulți oameni frumoși

Editorialul acesta este o urare. Câteva gânduri scrise într-o dimineață senină cu o mică speranță în suflet, că sărbătorile de anul acesta vor fi diferite. Poate mai bune decât cele anterioare și poate un pic mai încărcate de energie pozitivă.

A fost un an greu. Știu bine că a fost așa pentru mulți dintre voi însă pentru mine, anul acesta a fost o adevărată lecție de viață. Unul în care am învățat că nu contează câte evenimente organizez, câte articole pe blog public și cu câți fani am crescut pe pagina de Facebook. Unul în care am învățat să respect momentul „acum” mai mult decât o făceam înainte și unul care m-a învățat că cele mai frumoase clipe sunt acelea împărtășite.

Am învățat că suntem niște umbre, în mare parte din existența noastră. Ne ascundem sentimentele, ne ascundem propria personalitate, ne ascundem pe noi… de ceilalți. Ne construim ziduri și uităm chiar și noi cum le putem dărăma. Iubim dar cu extrem de multe precauții și frici. Suntem niște umbre pentru că nu ne mai pasă și uităm să fim autentici. Avem o „imagine de business”,  alta în grupul de prieteni și cu totul alta atunci când pășim pragul apartamentului aruncând cheile pe cuier. Atunci când lăsăm haina jos și privim în ochi persoana iubită spunând că „a mai trecut o zi”.

De aceea, vă doresc ca anul următor să vă aducă mai puține ipostaze în care să vă folosiți „imaginea business”, mai puține cercuri de prieteni în care nimeni nu vă cunoaște cu adevărat, mai puține momente în care ne dorim să „mai treacă și ziua asta” și mai multe momente în care priviți pe fereastră răsăritul râzând la privirea somnoroasă a persoanei iubite. Vă doresc un an al momentelor simple, al prezentului și al veseliei. Un an în care să vă iubiți pe voi mai mult, să vă înțelegeți pe voi mai mult și în care să nu uitați că prima persoană pe care trebuie să o iertați este propria persoană.

Sursa fotografie. Am pus și o poză cu-ai mei. Pentru că îmi e dor de ei și de bucovina mea :)

Publicat în 24-FUN

Read More

Vă povesteam în editorialul trecut despre spectacolul Oanei Pellea și bucuria de a o avea la Cluj. Cu toate că nu plănuiam să-mi povestesc experiența în scris, simt nevoia să fac câteva precizări.

Despre emoțiile mele și despre bucuria de a o vedea pe Oana, nu cred că mai e cazul să povestesc. Ceea ce mi-ar plăcea mie să discutăm are legătură cu piesa jucată. Pe scurt, este vorba despre o femeie ce așteaptă un telefon de la persoana iubită. O convorbire care pune punctul relației pe care ce doi au avut-o. Această ultimă conversație e văzută ca un moment care ar putea să-i ia viața, e cuprinsă de agonie și aproape de o formă patologică a suferinței.

O viziune ușor exagerată și (din punctul meu de vedere) o poziție a femeii pe care nu mi-ar fi plăcut să o văd pusă pe scenă. De ce să scoatem la iveală o femeie care nu este în stare să-și gestioneze sentimentele și mai mult decât atât, una care-și leagă întreaga existență de prezența persoanei iubite?

Trăim într-o societate în care femeile trebuie să lupte pentru poziția lor. Atunci când discutăm de necesitatea/posibilitatea egalității între sexe, în loc să aducem fapte care să ne susțină procesul argumentativ, alegem să prezentăm excepțiile. De ce să ne poziționăm drept niște ființe slabe? De ce să ne adâncim singure în groapa aceasta a diferențelor de sexe?

Dacă ar fi să aleg un personaj pe care să-l pun în scenă, aș alege din nenumăratele femei puternice, străpâne de sine, independente și responsabile, dar care au reușit să păstreze intactă acea feminitate și sublimitate specifică. Și sunt foarte multe doamne de acest gen în jurul nostru.

În altă ordine de idei, cred că piesa de la Teatrul Național ne-a adus aproape un om frumos în adevăratul sens al expresiei, pe doamna Oana Pellea și inegalabilul ei act teatral. Dincolo de acest aspect, vă rog să mă contraziceți dacă nu sunteți de acord cu cele scrise mai sus.

 

 

Read More

[..] Iar DEX şi Wikipedia sînt, de fapt, expresia metonimică a unei noi atitudini iuţi şi suficiente faţă de cunoaştere: „n-am găsit nimic pe net“ pe tema X începe tot mai mult să fie, pentru o întreagă generaţie, „nu există nimic pe tema X“. [..] – Dilema Veche

Read More

Cu cât mă apropii mai mult de inimă, constat cu stupoare că nu mi-e frig.
În întuneric mai bâjbăi, mă mai lovesc de câte o amintire,
de cate un sentiment pe care nici nu știam că l-am avut vreodată.
injur scurt și merg mai departe,
depunând efort pentru a nu da cu capul de tavanul care se va surpa la primul cutremur major.” (continuarea aici)

Read More

… te așteptăm cu drag

Acum câteva luni îi scriam Oanei Pellea o scrisoare deschisă. Publicată în 24-FUN, era modalitatea mea de a-i transmite cât de mult mi-ar plăcea să îi arăt Clujul într-o plimbare de seară. Un editorial în care vorbeam despre un sentiment de apreciere deosebită care, așa cum se găsește el în sufletul meu, nu poate fi exprimat în cuvinte.

Ceea ce probabil mulți dintre voi nu știți este că Oana mi-a răspuns la scrisoare. Mare mi-a fost bucuria când într-o dimineață am văzut un comentariu pe blog în care-mi scria ”să-mi fie timpul vieții mele cuprins în clipa lui ACUM, să fiu sănătoasă, bucuroasă , prezentă în viața mea și să dau oamenilor doar frumuseți”.

Ca o continuare a acelei scrisori și ca o mulțumire pentru cuvintele adresate, mă bucur astăzi să vă scriu despre un spectacol pe care-l aștept cu emoție. Pe 10 decembrie începând cu ora 19:00, într-un eveniment organizat de Inspire, Oana Pellea își face apariția pe scena Teatrului Național Cluj-Napoca într-un spectacol sub forma unui monolog dramatic. Un personaj și un telefon care sună, un semn de mulțumire față de dascălul ei și o demonstrație a unui artist împlinit: „Nu îl consider un spectacol de teatru, ci un laborator. Textul este o generoasă şi umană declaraţie de dragoste. Spectacolul este un credo artistic. Şi la origine şi mai presus de toate este declaraţia mea de dragoste faţă de fenomenul numit Doamna Sanda Manu.”, mărturisește Oana.

E un spectacol pe care cu siguranță nu o să-l ratez. Pe lângă actul artistic pe care abia aștept să-l surprind, îmi pun speranțele că omul frumos pe care l-am găsit în rândurile jurnalului sau în interviurile parcurse, va citi și acum cuvintele pe care i le adresez: dragă Oana, probabil că agenda ta este deja foarte încărcată, însă o să-ți găsești timp pentru un ceai?

Editorial publicat în 24-FUN

Read More

„Vorbirea nu este o haina aruncata peste nuditatea unei idei care vrea sa iasa in lume. Vorba este insusi trupul ideii [...] Vorbirea participa nemijlocit la cristalizarea trairilor in idei. Vorbirea nu este doar un mijloc de comunicare a ideilor, ci si principalul instrument de formare a lor” - George Steiner

Later edit:

Cu o mare bucurie în suflet, adaug aici un comentariu lăsat de domnul Cristian Radu (profesorul meu de la masterul de publicitate) care din motive tehnice nu a fost adăugat sub forma lui inițială:

”Cuvintele acestea pulverizează o prejudecată şi propun o idee perfect validă care poate surprinde simţul comun. Prejudecata risipită de Henri Wald este aceea potrivit căreia una si aceeaşi idee poate fi exprimată în mai multe formule verbale. Ideea propusă în loc spune că nu poţi separa forma verbală de conţinutul pe care îl exprimă. Această idee a fost avansată pentru întâia dată de Wilhelm von Humboldt şi a fost preluată de Saussure şi de alţii. Simplu spus, gândul nu poate lua naştere decât în materia cuvintelor şi moare, ca gând distinct, imediat ce i se ia expresia iniţială, pentru a renaşte sub forma unui alt gând. 
Va dispărea aşadar gândul rostit în enunţul „Plouă încet” imediat ce vei încerca să îl transpui în enunţul „Cad precipitaţii moderate”. A spune că „X şi Y sunt fraţi” nu e tot una cu a spune că „X şi Y sunt născuţi de aceeşi mamă”. Nu e deloc acelaşi lucru dacă spui „Sunt soţia lui X”, „X e soţul meu” sau „X e bărbatul meu”. 
La fel de simplu spus, nu poţi separa gândul de veşmintele sale mai mult decât poţi separa sufletul de trup. Este risipit gândul în materia cuvintelor la fel cum spune Noica despre sufletul femeii că este risipit în trup. (Cred că puţine gânduri mai frumoase au fost rostite despre femeie). În fond, dacă e să prelungim puţin gândul, poate că o parte din sufletul ei e risipită şi în veşmintele pe care le îmbracă şi poate de aceea le iubeşte atât. Şi atunci, a crede că poţi avea aceeaşi idee exprimată în două moduri e la fel de greşit cu a crede că te afli înaintea aceleiaşi femei, fie că e îmbrăcată într-un deux-pièces negru încheiat la gât, fie că e într-o vaporoasă rochiţă galbenă de plajă…”

La această replică sunt puține lucruri pe care aș putea să le adaug, însă îndrăznesc să spun că formula „ nu poți separa forma verbală de conținutul pe care îl exprimă” este un pic cam generală. Îmi place mai mult să cred că nu vorbim de mai multe forme verbale ci de mai multe nuanțe. Nuanțele respective sunt aduse de context sau de ton, de elemente de „pragmatics”. Chiar dacă gândul inițial (plouă încet) dispare la apariția variantei mai elevate (cad precipitații moderate) asta nu demonstrează decât că limbajul este o formă contextuală de exprimare a ideilor. Așadar tind să cred că ideea lui Henri Wald nu este neapărat greșită ci dimpotrivă, într-un context al supra analizei, reduce limbajul la niște formule simple cu niște nuanțe contextuale aflate la libertatea celui care le gândește.

Read More