Vocea umană
Vă povesteam în editorialul trecut despre spectacolul Oanei Pellea și bucuria de a o avea la Cluj. Cu toate că nu plănuiam să-mi povestesc experiența în scris, simt nevoia să fac câteva precizări.
Despre emoțiile mele și despre bucuria de a o vedea pe Oana, nu cred că mai e cazul să povestesc. Ceea ce mi-ar plăcea mie să discutăm are legătură cu piesa jucată. Pe scurt, este vorba despre o femeie ce așteaptă un telefon de la persoana iubită. O convorbire care pune punctul relației pe care ce doi au avut-o. Această ultimă conversație e văzută ca un moment care ar putea să-i ia viața, e cuprinsă de agonie și aproape de o formă patologică a suferinței.
O viziune ușor exagerată și (din punctul meu de vedere) o poziție a femeii pe care nu mi-ar fi plăcut să o văd pusă pe scenă. De ce să scoatem la iveală o femeie care nu este în stare să-și gestioneze sentimentele și mai mult decât atât, una care-și leagă întreaga existență de prezența persoanei iubite?
Trăim într-o societate în care femeile trebuie să lupte pentru poziția lor. Atunci când discutăm de necesitatea/posibilitatea egalității între sexe, în loc să aducem fapte care să ne susțină procesul argumentativ, alegem să prezentăm excepțiile. De ce să ne poziționăm drept niște ființe slabe? De ce să ne adâncim singure în groapa aceasta a diferențelor de sexe?
Dacă ar fi să aleg un personaj pe care să-l pun în scenă, aș alege din nenumăratele femei puternice, străpâne de sine, independente și responsabile, dar care au reușit să păstreze intactă acea feminitate și sublimitate specifică. Și sunt foarte multe doamne de acest gen în jurul nostru.
În altă ordine de idei, cred că piesa de la Teatrul Național ne-a adus aproape un om frumos în adevăratul sens al expresiei, pe doamna Oana Pellea și inegalabilul ei act teatral. Dincolo de acest aspect, vă rog să mă contraziceți dacă nu sunteți de acord cu cele scrise mai sus.
De când aștept să am ocazia de a te contrazice! Glumesc, desigur; dar de data asta mă văd obligată să o fac. Nu am să vorbesc despre piesă sau despre actualul montaj, pentru că nu am avut încă ocazia de a o vedea.
Voi începe prin a vorbi despre contextul istoric în care piesa a fost creată și reprezentată pentru prima oară. Aceasta a fost scrisă de către Jean Cocteau, în anul 1927. Contextul este unul foarte important, din mai multe motive.
1. În acea perioadă, Cocteau era încă îndrăgostit de bărbatul care l-a părăsit, fiind răpus de febra tifoidă. Antidotul sau evadarea aleasă de el, pentru a-și ține în frâu suferința, depresia și durerea a fost opiumul. Acest text a fost de asemenea o metodă de tratament, fiind direct și puternic inspirat de situația sa; iar unicul personaj a fost creat după conturul suferinței, disperării și al slăbiciunii sale.
2. Nu cred că este deloc vorba despre o portretizare denigratoare a femeii; și mai mult de atât nu cred în rolul moralizator al teatrului (nu din secolul XVIII-XIX încoace, cel puțin). Teatrul oferă poveste, emoție, redarea unor sentimente veridice.
3. Titlul piesei este “Vocea umană” – așadar oarecum depersonalizată și neîncadrată în limitele unui sex sau al altuia. Nu este așadar vocea femeii, ci vocea omului.
Am impresia că ceea ce ți-ai dori să vezi pe scenă este o perspectivă cât se poate de feministă asupra femeii. Studiind puțin feminismul în teatru, se poate observa că nu a fost deloc cel mai reușit segment de manifestare al respectivei mișcări. Nici în contemporaneitatea noastră, și cu atât mai puțin nu ar fi putut să o facă în Franța anilor lui Cocteau, cu aproape 2 decenii înainte de obținerea dreptului de vot pentru femei.
Personajul este unul feminin, dar care ilustrează un discurs masculin, în originea sa. Este, dacă vrei, una dintre fețele lui Cocteau. Te-ai fi simțit mai puțin dezamăgită/ofensată/lezată dacă personajul ar fi fost întruchipat de un actor de sex masculin? Poate, dar nu ar fi schimbat cu nimic povestea, sau emoțiile transmise de ea.
Poate egalitatea dintre femei și bărbați este cel mai evidentă în cazul iubirii. Ne atașăm în aceeași măsură; dezvoltăm aceleși fel de dependențe; recurgem la sufocare, șantaj sau autoconservare; comunicăm sau ne evităm în același fel, disperăm și suferim cu aceeași intensitate.
Așadar, din punctul meu de vedere, dezamăgirea ta provine din propria-ți mentalitate. Nu cred că încă mai suntem în epoca luptei dintre sexe, nu cred că femeile ar trebui să fie prezentate într-o postură mai privilegiată, mai controlată și mai demnă de admirație. Nu cred că suferința este o excepție și nici nu mi se pare o dovadă de slăbiciune; din contră – mi se pare un risc asumat cu bună știință și curaj atunci când alegi să te implici afectiv într-o relație.
Știu, m-am întins destul de mult, însă aș putea să vorbesc ore întregi despre lucrurile astea. Nu poți să judeci o piesă de teatru, care nu este una cu un mesaj adresat publicului, ci este o confesiune artistică, care nu ar fi normal să te lezeze într-un fel. Sau…dacă îți simți convingerile sensibile la astfel de adevăruri, poate că ar trebui să selectezi o nișă de piese de teatru care nu îți provoacă angoase. Deși nu prea cunosc texte dramatice despre amazoane. :)
Cred că am înţeles ce vrei să spui. Şi nu pot să spun că nu sunt de acord. Nici să te contrazic n-aş putea. Dar citind articolul m-am gândit invers: sunt foarte multe femei puternice în ziua de azi, au fost dintotdeuna. Deşi nu am văzut spectacolul, îmi imaginez că poate tocmai asta a vrut să sublinieze: faptul că uneori şi femeile puternice trebuie să se lase să cadă. Oarecum.
Imi pare rau ca la randul tau Laura Racz, o sa fii contrazisa de “vocea umana” a unui mascul care a luat si el partea la un asemenea dezastru. Voi incerca sa fac o paralela intre subiectiv si obiectiv in raport cu piesa jucata de Oana Pelea. Observ ca piesa este plasata piesa undeva in 1927 si cererea ta ca perceptia publicului sa fie la acelasi nivel al anilor 1927. Din fericire pentru toti, perceptia publicului este in prezent si este evident ca nu poti da credit acestei piese la nivelul trecutului. Acest mod de exprimare probabil ca a fost cea mai proasta metoda de tratament al domnului Cocteau, dupa cum spune si Laura, a fost o piesa creata in urma slabiciunii sale. De ce publicul din anul 2011 i-ar place o asemenea piesa? De ce noua ne-ar face placere sa ascultam slabiciunile unui domn din 1927. Un singur lucru mi-a placut la “Vocea umana”, talentul doamnei Oana Pelea, in rest mi-a lasat un gust amar aceasta opera non-valoare. Luand parte la acest spectacol am simtit ca latura mea umana este jignita la intensitate maxima. Oricat de dramatica si suferinda este piesa domnului Cocteau, nu o poti pune in scena societatii anului 2011. O societate atat de vulnerabila si sensibila caruia ii vinzi produsul slabiciunii a unui gay. Asa ceva mi se pare denigrant si totodata jignitor la adresa personalitatii mele/noastre. Nici nu vreau sa ma gandesc la acel model de femeie singura si proaspat despartita de iubitul ei, sa vada asa ceva cred ca ar deprima-o si mai mult. Dar din pacate la noi tot ce e normal e anormal si tot ce e anormal e normal. Nu ma mai mira nimic. Imi pare rau pentru mine si pentru toti ceilalati care au pierdut vremea la un asemenea mesaj, emotie, sentiment, arta, sau cum vreti voi sa o numiti.