— Alexandra Crăciun

Auzisem de IAA YP de la București, știam de asocierea lor cu International Advertising Association și de membri lor în majoritate tineri profesionişti sub 30 de ani sau studenţi în ani terminali, atraşi de pasiunea comună pentru domeniul marketingului şi comunicării. Însă despre activitatea de la Cluj nu prea aveam informații până când Călin Biriș de la Trilulilu m-a invitat să fac parte din echipa locală.

La Cluj suntem un număr destul de mic de tineri, încearcăm să aducem un plus în comunitatea de marketing și comunicare din Cluj, căutăm oameni care să ne sprijine în proiecte și tocmai am început prima noastră inițiativă. Este vorba despre Civic Vox, un proiect care încearcă să sprijine ONG-urile în vederea elaborării, adoptării şi implementării unor strategii mai eficiente de marketing şi comunicare. Pentru Cluj, echipa noastră va construi o strategie de comunicare adaptată la nevoile organizației selectate, urmând ca apoi să o implementăm cu ajutorul partenerilor și voluntarilor.

ONG-urile care doresc să beneficieze de sprijinul IAA Young Professionals România se pot înscrie  trimiţând o scurtă descriere a organizaţiei (misiune, acţiuni precedente, proiecte în desfăşurare, număr membri ş.a.) la adresa civicvox@iaayp.ro sau completând formularul de pe site până la data de 1 martie 2012. De asemenea, studenţii sau alte persoane voluntare care doresc să facă parte din echipele de implementare, pot să utilizeze aceeaşi adresă de e-mail pentru a obţine mai multe detalii.

Pe scurt pașii ar fi următorii: selecția ONG-urilor; consultarea acestora în vederea construirii unui brief de comunicare; realizarea și livrarea unui plan final de comunicare; găsirea unor persoane voluntare (în special studenți) care să se implice în implementarea planului de comunicare.

Articol publicat în 24-FUN Cluj

… către mulți oameni frumoși

Editorialul acesta este o urare. Câteva gânduri scrise într-o dimineață senină cu o mică speranță în suflet, că sărbătorile de anul acesta vor fi diferite. Poate mai bune decât cele anterioare și poate un pic mai încărcate de energie pozitivă.

A fost un an greu. Știu bine că a fost așa pentru mulți dintre voi însă pentru mine, anul acesta a fost o adevărată lecție de viață. Unul în care am învățat că nu contează câte evenimente organizez, câte articole pe blog public și cu câți fani am crescut pe pagina de Facebook. Unul în care am învățat să respect momentul „acum” mai mult decât o făceam înainte și unul care m-a învățat că cele mai frumoase clipe sunt acelea împărtășite.

Am învățat că suntem niște umbre, în mare parte din existența noastră. Ne ascundem sentimentele, ne ascundem propria personalitate, ne ascundem pe noi… de ceilalți. Ne construim ziduri și uităm chiar și noi cum le putem dărăma. Iubim dar cu extrem de multe precauții și frici. Suntem niște umbre pentru că nu ne mai pasă și uităm să fim autentici. Avem o „imagine de business”,  alta în grupul de prieteni și cu totul alta atunci când pășim pragul apartamentului aruncând cheile pe cuier. Atunci când lăsăm haina jos și privim în ochi persoana iubită spunând că „a mai trecut o zi”.

De aceea, vă doresc ca anul următor să vă aducă mai puține ipostaze în care să vă folosiți „imaginea business”, mai puține cercuri de prieteni în care nimeni nu vă cunoaște cu adevărat, mai puține momente în care ne dorim să „mai treacă și ziua asta” și mai multe momente în care priviți pe fereastră răsăritul râzând la privirea somnoroasă a persoanei iubite. Vă doresc un an al momentelor simple, al prezentului și al veseliei. Un an în care să vă iubiți pe voi mai mult, să vă înțelegeți pe voi mai mult și în care să nu uitați că prima persoană pe care trebuie să o iertați este propria persoană.

Sursa fotografie. Am pus și o poză cu-ai mei. Pentru că îmi e dor de ei și de bucovina mea :)

Publicat în 24-FUN

… te așteptăm cu drag

Acum câteva luni îi scriam Oanei Pellea o scrisoare deschisă. Publicată în 24-FUN, era modalitatea mea de a-i transmite cât de mult mi-ar plăcea să îi arăt Clujul într-o plimbare de seară. Un editorial în care vorbeam despre un sentiment de apreciere deosebită care, așa cum se găsește el în sufletul meu, nu poate fi exprimat în cuvinte.

Ceea ce probabil mulți dintre voi nu știți este că Oana mi-a răspuns la scrisoare. Mare mi-a fost bucuria când într-o dimineață am văzut un comentariu pe blog în care-mi scria ”să-mi fie timpul vieții mele cuprins în clipa lui ACUM, să fiu sănătoasă, bucuroasă , prezentă în viața mea și să dau oamenilor doar frumuseți”.

Ca o continuare a acelei scrisori și ca o mulțumire pentru cuvintele adresate, mă bucur astăzi să vă scriu despre un spectacol pe care-l aștept cu emoție. Pe 10 decembrie începând cu ora 19:00, într-un eveniment organizat de Inspire, Oana Pellea își face apariția pe scena Teatrului Național Cluj-Napoca într-un spectacol sub forma unui monolog dramatic. Un personaj și un telefon care sună, un semn de mulțumire față de dascălul ei și o demonstrație a unui artist împlinit: „Nu îl consider un spectacol de teatru, ci un laborator. Textul este o generoasă şi umană declaraţie de dragoste. Spectacolul este un credo artistic. Şi la origine şi mai presus de toate este declaraţia mea de dragoste faţă de fenomenul numit Doamna Sanda Manu.”, mărturisește Oana.

E un spectacol pe care cu siguranță nu o să-l ratez. Pe lângă actul artistic pe care abia aștept să-l surprind, îmi pun speranțele că omul frumos pe care l-am găsit în rândurile jurnalului sau în interviurile parcurse, va citi și acum cuvintele pe care i le adresez: dragă Oana, probabil că agenda ta este deja foarte încărcată, însă o să-ți găsești timp pentru un ceai?

Editorial publicat în 24-FUN

(atenție, articol pentru gagici, să nu spuneți că nu v-am avertizat)

Mereu m-am considerat o romantică. Credeam că le știu pe toate. Dacă mă gândesc bine cred că aș putea să scriu o carte despre întâlniri nereușite, inimi frânte și dezastre în materie de relații. Le-am avut pe toate: despărțiri prin sms, pe Facebook, minciuni, am fost înșelată și tot tacâmul.

Sunt trei etape în tot acest proces: la început ești înmărmurit, nu știi cum să reacționezi și îți vine să-i încadrezi pe toți la capitoulul bădărani (mă scuzați, știu, nici noi nu suntem uneori mai prejos). Apoi te hotărăști să te distrezi pe seama acestor experiențe. Râzi cu prietenele despre întâlnirile nereușite, le rogi să te sune ca să scapi din discuțiile plictisitoare, îți setezi alarme automate pentru momentele penibile în care trebuie să te prefaci că vorbești la telefon.  Și totuși de acolo mai e un singur pas: la un moment dat îți dai seama că nu mai e chiar atât de amuzant.

Poate că ai trecut de vârsta critică (asta-I subiectivă, recunoașteți vă rog că toate o avem) sau poate că pur și simplu te-ai săturat să te întorci acasă după o zi de muncă și să n-ai nici măcar un pisoi cu care să-ți împarți existența. Atunci îți dai seama că e foarte puțin probabil să te mai impresioneze cineva și să-ți răpească inima. Și mai trist este că toți cei de vârsta ta au prietene. Cei care nu au asemenea accesorii, mereu au o problemă de care îți dai seama (de obicei) după 2-3 întâlniri.

Eu am trecut prin toate etapele. De multe ori am uitat de mine în încercarea de a reuși. Aveam senzația că pierdusem din romantism, din capacitatea de a iubi și din îndrăzneala de a spera. Și atunci când mă obișnuisem mai bine cu idea că zidurile pe care le-am construit sunt suficient de înalte încât să nu le sară nimeni, am fost surprinsă de un suflet cald care le-a distrus pe rând. Și probabil că da: ”In definitiv, cu cât vei ridica un zid mai înalt în jurul tău cu atât va fi mai bun cel care-l va sări.” Și-atunci mi-a demonstrat că nu le știu pe toate. :)

Articol apărut în 24-FUN, ediția tipărită și digitală

„Iți dăruiesc o stea de mare, un crab și un delfin!
Adu-i în spinare până la nisipuri.
Mă voi preface orb și am să vin
cu brațul întins, să-ți mângâi chipul.” Nichita Stănescu

Am fost la mare. În România. Mai exact în Mamaia. Nu am avut parte de mizerie, de miros de shaorma, de gălăgie și manele, de cocalari și pițipoance care-și fac poze în cele mai ciudate poziții, de mirosul de alge și o mare în care nu doar peștii fac pipi (metaforic vorbind). Am avut unde să-mi pun cearșaful și pescărușii au fost simpatici și nu agitați.

Diferența între ceea ce ați văzut voi și ceea ce am văzut eu pe litoralul românesc stă într-o singură decizie:  perioada în care am ales sejurul. A fost prima dată când am ales să merg la mare în septembrie dar vă spun cu siguranță că nu va fi ultima oară. Pentru o fire liniștită și boemă, e locul perfect: briza mării, sunetele valurilor și mii de nuanțe de albastru. Am reușit să citesc, să mă odihnesc și să scap de toate mizeriile care mă enervau până acum la mare. Angajații hotelului erau binevoitori și amabili, fără graba și nesimțirea pe care o simțisem ultima dată. Ce e drept, nu prea se poate face plajă și e nevoie de o eșarfă, ceea ce pentru mine a fost punctul forte.

Toate acestea m-au făcut să conștientizez faptul că problema cea mai mare a turismului românesc nu e infrastructura sau lipsa dotărilor, ci oamenii. Ei ne oferă serviciile de proastă calitate, ei ne murdăresc plaja și tot ei ne alungă liniștea. Poate că noua campanie de promovare a României ar fi trebuit să fie gândită (cel puțin în primii ani) către cetățeni și abia apoi să-i invităm pe străini la noi. Dar, cine sunt eu ca să-i judec?

PS: Ce e drept decizia a venit în urma unor schimbări de planuri de concediu, pe ultima sută de metri. Totuși e clar: nimic nu e întâmplător.

Publicat în 24-FUN, print și digital