— Alexandra Crăciun

(atenție, articol pentru gagici, să nu spuneți că nu v-am avertizat)

Mereu m-am considerat o romantică. Credeam că le știu pe toate. Dacă mă gândesc bine cred că aș putea să scriu o carte despre întâlniri nereușite, inimi frânte și dezastre în materie de relații. Le-am avut pe toate: despărțiri prin sms, pe Facebook, minciuni, am fost înșelată și tot tacâmul.

Sunt trei etape în tot acest proces: la început ești înmărmurit, nu știi cum să reacționezi și îți vine să-i încadrezi pe toți la capitoulul bădărani (mă scuzați, știu, nici noi nu suntem uneori mai prejos). Apoi te hotărăști să te distrezi pe seama acestor experiențe. Râzi cu prietenele despre întâlnirile nereușite, le rogi să te sune ca să scapi din discuțiile plictisitoare, îți setezi alarme automate pentru momentele penibile în care trebuie să te prefaci că vorbești la telefon.  Și totuși de acolo mai e un singur pas: la un moment dat îți dai seama că nu mai e chiar atât de amuzant.

Poate că ai trecut de vârsta critică (asta-I subiectivă, recunoașteți vă rog că toate o avem) sau poate că pur și simplu te-ai săturat să te întorci acasă după o zi de muncă și să n-ai nici măcar un pisoi cu care să-ți împarți existența. Atunci îți dai seama că e foarte puțin probabil să te mai impresioneze cineva și să-ți răpească inima. Și mai trist este că toți cei de vârsta ta au prietene. Cei care nu au asemenea accesorii, mereu au o problemă de care îți dai seama (de obicei) după 2-3 întâlniri.

Eu am trecut prin toate etapele. De multe ori am uitat de mine în încercarea de a reuși. Aveam senzația că pierdusem din romantism, din capacitatea de a iubi și din îndrăzneala de a spera. Și atunci când mă obișnuisem mai bine cu idea că zidurile pe care le-am construit sunt suficient de înalte încât să nu le sară nimeni, am fost surprinsă de un suflet cald care le-a distrus pe rând. Și probabil că da: ”In definitiv, cu cât vei ridica un zid mai înalt în jurul tău cu atât va fi mai bun cel care-l va sări.” Și-atunci mi-a demonstrat că nu le știu pe toate. :)

Articol apărut în 24-FUN, ediția tipărită și digitală

„Iți dăruiesc o stea de mare, un crab și un delfin!
Adu-i în spinare până la nisipuri.
Mă voi preface orb și am să vin
cu brațul întins, să-ți mângâi chipul.” Nichita Stănescu

Am fost la mare. În România. Mai exact în Mamaia. Nu am avut parte de mizerie, de miros de shaorma, de gălăgie și manele, de cocalari și pițipoance care-și fac poze în cele mai ciudate poziții, de mirosul de alge și o mare în care nu doar peștii fac pipi (metaforic vorbind). Am avut unde să-mi pun cearșaful și pescărușii au fost simpatici și nu agitați.

Diferența între ceea ce ați văzut voi și ceea ce am văzut eu pe litoralul românesc stă într-o singură decizie:  perioada în care am ales sejurul. A fost prima dată când am ales să merg la mare în septembrie dar vă spun cu siguranță că nu va fi ultima oară. Pentru o fire liniștită și boemă, e locul perfect: briza mării, sunetele valurilor și mii de nuanțe de albastru. Am reușit să citesc, să mă odihnesc și să scap de toate mizeriile care mă enervau până acum la mare. Angajații hotelului erau binevoitori și amabili, fără graba și nesimțirea pe care o simțisem ultima dată. Ce e drept, nu prea se poate face plajă și e nevoie de o eșarfă, ceea ce pentru mine a fost punctul forte.

Toate acestea m-au făcut să conștientizez faptul că problema cea mai mare a turismului românesc nu e infrastructura sau lipsa dotărilor, ci oamenii. Ei ne oferă serviciile de proastă calitate, ei ne murdăresc plaja și tot ei ne alungă liniștea. Poate că noua campanie de promovare a României ar fi trebuit să fie gândită (cel puțin în primii ani) către cetățeni și abia apoi să-i invităm pe străini la noi. Dar, cine sunt eu ca să-i judec?

PS: Ce e drept decizia a venit în urma unor schimbări de planuri de concediu, pe ultima sută de metri. Totuși e clar: nimic nu e întâmplător.

Publicat în 24-FUN, print și digital

Facem unul?

Nu știu să existe un club de lectură în Cluj (dacă știți voi, vă rog frumos să-mi scrieți un email) însă de un an de zile mă gândesc la o structură care să funcționeze. Și pentru că-mi place să fac lucrurile ca la carte, m-am gândit să testez ideile cu cei care îmi citesc blogul. Așa că am stabilit o întâlnire pentru a discuta despre cărți și despre cum ar arăta un club de lectură ideal din punctul lor de vedere. Gândisem o structură, totul era pregătit, aveam confirmarea a 12 persoane.

Însă lucrurile nu au mers chiar chiar atât de ușor. Din persoanele înscrise au ajuns la întâlnire doar doi, o mare parte din ei nici nu au anunțat că nu mai ajung. Cu siguranță în timp ce citiți aceste rânduri vă vin o serie de motive pentru care am avut rezultatele acestea. O parte din ele le-am analizat și eu deja. Însă mi-ar plăcea să aud și părerea voastră: ați vrea să participați la un club de lectură? În ce condiții și ce cărți v-ar plăcea să se dezbată? De ce ați renunța la el? Mi-ar plăcea mult să aflu părerea voastră.

În evenimentele pe care le organizez pentru Urban Gourmet, mă confrunt mereu cu aceeși problemă: o parte din cei care se înscriu, nu ajung să participe. Ceea ce mi se pare o lipsă de respect, pentru mine ca oganizator și pentru cei care ar fi putut să participe dacă locurile nu ar fi fost ocupate. La genul acesta de întâlniri (cum a fost degustarea de la Starbucks sau evenimentul de la Ludwig) avem de obicei un număr restrâns de participanți pe care îi putem accepta. Dacă ne-ar anunța în timp util că nu pot participa atunci am putea să oferim posibilitatea altei persoane să vină.

Acestea fiind spuse, aștept părerile voastre și să ne auzm cu bine din toamnă cu o carte în mână, împărtășind idei și păreri despre titlurile ce tocmai le-am parcurs.

Articol apărut în 24-FUN

„Se sărută, ah, se sărută, se sărută
tinerii pe străzi, în bistrouri, pe parapete,
se sărută întruna ca şi cum ei însuşi
n-ar fi decât nişte terminaţii
ale sărutului.
Se sărută, ah, se sărută printre maşinile-n goană,
în staţiile de metrou, în cinematografe,
în autobuze, se sărută cu disperare,
cu violenţă, ca şi cum
la capătul sărutului, la sfârşitul sărutului, dupa sărut
n-ar urma decât bătrâneţea proscrisă
şi moartea.” – Nichita Stănescu

Multe dintre prietenele mele sunt căsătorite și în același timp, mulți dintre cunoscuții mei se îndreaptă pe această cale. Logodne, alegeri de a petrece viața împreună, promisiuni și drumuri comune. Toate-mi aduc bucurie, pentru că mă fac să cred că în toată nebunia aceasta… oamenii încă mai cred in iubire. (poate că unii mai cred – pe deasupra – și în instituția căsătoriei)

Nu-mi plac nunțile însă îmi place semnificația de bază a lor. Prefer să nu discut despre conotațiile pe care această manifestare le-a primit de-a lungul timpului și aleg să văd partea cea mai frumoasă din ea: faptul că oamenii se iubesc și aleg să-și împărtășească cele frumoase și să-și fie alături pe drumul vieții.

Continuă să-și facă jurăminte și să-și dăruiască din frumusețea sufletului. Pentru că despre asta ar trebui să fie nunțile: povești care merită să fie spuse mai departe, povești despre iubire și despre vise în cuplu, despre tăcere și priviri înțelese doar în doi, despre cuvinte și trăiri ce se ascund în spatele ușilor închise.

Mie nu-mi rămâne decât să le urez cele bune, să se iubească și mâine așa cum se iubesc azi, să nu piardă din farmec ci dimpotrivă, să adauge mereu cea nou și vesel în viața lor, să aleagă mereu cu inima și să nu uite niciodată că visele sunt mai frumoase în doi.

Cu drag, casă de piatră!

Articol publicat în 24-FUN