Vă povesteam în editorialul trecut despre spectacolul Oanei Pellea și bucuria de a o avea la Cluj. Cu toate că nu plănuiam să-mi povestesc experiența în scris, simt nevoia să fac câteva precizări.
Despre emoțiile mele și despre bucuria de a o vedea pe Oana, nu cred că mai e cazul să povestesc. Ceea ce mi-ar plăcea mie să discutăm are legătură cu piesa jucată. Pe scurt, este vorba despre o femeie ce așteaptă un telefon de la persoana iubită. O convorbire care pune punctul relației pe care ce doi au avut-o. Această ultimă conversație e văzută ca un moment care ar putea să-i ia viața, e cuprinsă de agonie și aproape de o formă patologică a suferinței.
O viziune ușor exagerată și (din punctul meu de vedere) o poziție a femeii pe care nu mi-ar fi plăcut să o văd pusă pe scenă. De ce să scoatem la iveală o femeie care nu este în stare să-și gestioneze sentimentele și mai mult decât atât, una care-și leagă întreaga existență de prezența persoanei iubite?
Trăim într-o societate în care femeile trebuie să lupte pentru poziția lor. Atunci când discutăm de necesitatea/posibilitatea egalității între sexe, în loc să aducem fapte care să ne susțină procesul argumentativ, alegem să prezentăm excepțiile. De ce să ne poziționăm drept niște ființe slabe? De ce să ne adâncim singure în groapa aceasta a diferențelor de sexe?
Dacă ar fi să aleg un personaj pe care să-l pun în scenă, aș alege din nenumăratele femei puternice, străpâne de sine, independente și responsabile, dar care au reușit să păstreze intactă acea feminitate și sublimitate specifică. Și sunt foarte multe doamne de acest gen în jurul nostru.
În altă ordine de idei, cred că piesa de la Teatrul Național ne-a adus aproape un om frumos în adevăratul sens al expresiei, pe doamna Oana Pellea și inegalabilul ei act teatral. Dincolo de acest aspect, vă rog să mă contraziceți dacă nu sunteți de acord cu cele scrise mai sus.